Vânzătorul are obligaţia să livreze consumatorului bunuri care îndeplinesc cerinţele subiective și obiective de conformitate și răspunde faţă de consumator pentru orice neconformitate care există în momentul livrării bunurilor. Garanția legală de conformitate rezultă ex lege și este acordată consumatorului pe o perioadă de 2 ani de zile de la momentul livrării bunurilor.

În caz de neconformitate, consumatorul are dreptul de a beneficia de aducerea în conformitate a bunurilor, de a beneficia de o reducere proporţională a preţului sau de a obţine încetarea contractului în condiţiile prevăzute de lege.

La nivel european au fost adoptate directivele gemene privind drepturile consumatorilor, Directiva (UE) 2019/771 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri și Directiva (UE) 2019/770 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conținut digital și servicii digitale. După cum sugerează și titlul, Directiva (UE) 2019/771 tratează aspectele referitoare la contractele de vânzare de bunuri cu aplicabilitate generală, pe când Directiva (UE) 2019/770 prevede reguli cu caracter special incidente în materia conformității produselor digitale. În dreptul intern au fost adoptate OG nr. 140 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri și OG nr. 141 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conținut digital şi de servicii digitale. Cele două ordonanțe mențin un grad maxim de armonizare cu directivele gemene anterior enunțate.

Garanţia comercială reprezintă orice angajament din partea garantului faţă de consumator, prevăzut în certificatul de garanţie sau în publicitatea disponibilă în momentul sau înaintea încheierii contractului, în plus faţă de obligaţiile legale care îi revin vânzătorului referitoare la garanţia de conformitate.

Garanția legală de conformitate (imperativă) operează pentru carențele de conformitate care se manifestă în interiorul termenului de 2 ani de la data livrării produsului, pe când garanția comercială de conformitate a produsului (facultativă) se referă la remediile oferite consumatorului de către operatorul economic, în plus față de minimul garantat de lege. În timp ce garanția legală de conformitate reprezintă standardul minim de garanție impus de legiutor, garanția comercială reprezintă garanția convențională pe care vânzătorul o oferă consumatorului, voluntar.

În comparație cu garanția legală de conformitate, garanția comercială de conformitate a fost prevăzută de către legiuitorul european cu un formalism informativ constând în anumite mențiuni obligatorii care necesită să fie incluse de către vânzătorul profesionist în cuprinsul garanției comerciale acordate, precum și necesitatea constatării certificatului de garanție convențională „pe un suport durabil”, în scris sau în format digital.

Prin suport durabil înțelegem orice instrument care permite consumatorului sau comerciantului să stocheze informaţii care îi sunt adresate personal, într-un mod accesibil pentru referinţe ulterioare, pentru o perioadă adecvată scopului informaţiilor şi care permite reproducerea neschimbată a informaţiilor stocate.

Pe când în cazul garanției legale de conformitate legiuitorul a înțeles să nu facă mențiuni cu privire la forma acesteia ori modalitate obligatorie de informare, în cazul garanției comerciale, formalismul informativ impus în cazul garanției convenționale nu afectează valabilitatea ori eficacitatea acesteia, scopul acestui formalism nefiind validarea garanției, ci informarea consumatorului într-o manieră adecvată despre conținutul clauzelor certificatului de garanție. Prin nerespectarea acestor prevederi comerciantul riscă sancționarea cu amendă contravențională sau poate fi obligat la plata unor despăgubiri și la remedierea situației în raportul contractual B2C.

Întrebarea care ne-am ridicat-o este dacă legiuitorul a omis să prevadă dispoziții similare și în cazul garanției legale de conformitate ori nu a intenționat să facă acest lucru dat fiind faptul că garanția minimă de conformitate rezultă ex lege și indiferent de forma în care comerciantul ar oferi-o consumatorului ori de modul în care aceasta ar fi sau nu informată, însăși existența dreptului nu ar fi afectată.

Având în vedere că dreptul comun în materie nu dispune cu privire la obligația vânzătorului de a informa consumatorul cu privire la garanția legală de conformitate ori de a oferi garanția (certificatul de garanție) într-o anumită formă am apreciat necesar cercetarea dreptului comun în materia protecției consumatorilor.

Astfel, potrivit art. 18 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

Din cuprinsul acestui text de lege nu putem conchide obligația vânzătorului de a informa consumatorului cu privire la garanția legală de conformitate întrucât garanțiile nu reprezintă caracteristici esențiale ale produselor ori serviciilor oferite de operatorii economici.

Potrivit dispozițiilor art. 10, lit. b) din același act normativ, drepturile consumatorilor la încheierea contractele sunt de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie. Nici în acest caz, legiuitorul nu a înțeles să precizeze expres la ce fel de garanție face referire. Utilizarea termenul general de „garanție” induce cu atât mai tare în eroare răspunsul la întrebarea noastră, datorită faptului că în funcție de interpretarea dată (limitativă ori extinctivă) se poate înțelege atât garanția legală de conformitate, cât și garanția comercială ori chiar garanția pentru vicii ascunse ori evicțiune.

Neconsiderându-ne încă lămuriți cu răspunsul la această întrebare, am apreciat relevat analizarea jurisprudenței naționale pe acest subiect. Într-o decizie de speță^[1], instanța reţine că nu se confundă garanția legală de conformitate (reglementată de normele legale imperative, spre pildă, art. 12 din OUG nr. 140/2021) – aceasta având caracterul unui standard minim, obligatoriu, de la care părţile nu pot deroga–, cu garanţia comercială prevăzută de art. 15 din ordonanță – această din urmă având caracterul unei protecții suplimentare oferite consumatorului, însă numai în cazul în care comerciantul se angajează voluntar în acest sens, legea folosind sintagme relevante precum ”poate oferi consumatorului”, ”în cazul în care oferă consumatorului o garanție. (...)  consumatorul rămânând protejat de normele legale imperative referitoare la garanția legală, şi pentru care nu este necesară emiterea unui înscris sau îndeplinirea altei formalități cu ocazia comercializării produsului.

Într-o altă decizie^[2], instanţa reţine că nicio dispoziţie legală (...) nu impune obligaţia în sarcina operatorului economic de a enumera toate drepturile oferite direct, în baza legii, consumatorului (n.a.).

Cu toate acestea, nu în toate cazurile viziunea inspectorilor ANPC la nivel național a fost aceasta, procedându-se la sancționarea operatorilor economici pentru lipsa informării consumatorilor cu privire la garanția legală de conformitatea sau pentru lipsa certificatului de garanție (legală) la comercializarea unui produs.

Este important de reținut că legiuitorul stabilește în sarcina Autorității Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor obligația de a întreprinde măsurile necesare astfel încât consumatorilor să le fie puse la dispoziţie informaţiile privind drepturile pe care le au în temeiul garanției legale ori comerciale de conformitate, precum şi informaţiile privind mijloacele de exercitare a acestora, iar din perspectiva noastră, împovărarea operatorului economic cu un formalism informativ excesiv în raport cu consumatorul nu corespunde cu intenția reală a legiuitorului care nu în toate cazurile a înțeles să pună obligația de informare în sarcina profesionistului

[1] Hotărâre nr. 6289/2022 din 21/07/2022, Judecătoria Brașov;

[2] Sentinta nr. 13514/2015 din 18-nov-2015, Judecatoria Timisoara.